Eşti unde eşti, chiar dacă ştii sau nu

Săptămâna care se încheie a fost una interesantă şi plină: cu multe bune, cu multe rele, cu rapoarte CNA, cu seminarii nefăcute, cu Andrei Pleşu, Elvira Sorohan, Virgil Nemoianu, Cristian Adomniţei, cu o altă faţă a domnului Popa, cu lipsa ASJ-ului, cu poze de la munte şi cu amintiri plăcute şi mai puţin plăcute (două luni şi-o sticlă pe jumate). Da. Despre titlul meu, pe care l-am furat de fapt, pot să afirm că există multă lume care se crede înăuntru, dar de fapt e în afară, aşa cum zicea Andrei Pleşu, într-o conferinţă despre parabolele lui Iisus, din Aula Magna. 

Încă există oameni dedicaţi literelor şi sufletului. 

Eu vreau să rămân cum am fost azi. 

Vreau să fac un film despre mine, să mă uit la el şi apoi să-l şterg, împreună cu personajul meu.

După stâlp

....se găsea o privire. O privire amară şi amar aici înseamnă o privire care venea din doi ochi negri. Şi se plimba mereu, de colo colo, până a căzut pe cineva anume. De după stâlpul mic nu se vedea bine. S-a ridicat. S-a mişcat. Apropierea a durat câteva minute. Poate două? Poate trei?

Şi dacă te întrebi ce era sus, îţi spun eu: o mulţime de oameni, despre care ai fi zis că nu s-au văzut de secole şi au venit aici să mai pălăvrăgească despre tot şi toate. Zumzet. Zgomot. Cuvinte amestecate ce formau o muzica indescifrabilă urechilor mele. Dar la aceeaşi masă erau două personaje foarte interesante, care mâncau tacticos, stând faţă în faţă. Nu aş putea spune că ştiu exact cum arătau. Ba chiar mai mult, pe unul dintre ei nu îl vedeam deloc, iar celălalt avea ochelari. Purtau o discuţia întocmai normală pentru o masă de prânz într-o aşa mulţime, în care, vezi tu, nu îi auzea nimeni. Îmi ţineam ochii în agenda prea mică pentru a fi agendă, dar auzul îmi era cu totul acolo, din păcate, ori poate spre fericirea mea. Şi tipul cu ochelari era foarte pasionat de-o fată ce purta şi ea ochelari. Tocmai o văzuse la rândul pentru ciorbă şi se gândea cum să o abordeze. Oare să meargă la ea să o întrebe de vreun curs? De fapt, nu...e prea în mijlocul rândului ca să meargă acum la ea. Dar ce dantură perfectă are...Şi stă în cămin! Iar dacă ar fi să meargă la ea în oraş, adică în Roman, ar plăti pe un bilet numai 3 lei. Câtă fericire...

Pauza se termină, se ridică, pleacă. Aud că mi se adresează. Îmi urează poftă bună şi zâmbeşte. 

Să-ţi fie de bine!

Juste une ombre

Je crois t'avoir vue le long d'un trottoir même qu'il pleuvait des cordes mais
je crois t'avoir vue au bas d'un immeuble boulevard de Vérone 

Je pensais t'avoir plu un beau jour de Juin où l'on marchait tout comme. 
Comme deux amants perdus qui n'ont peur de rien puisqu'ils croient encore

Să ai şi să nu ştii, să vrei şi să poţi

Combinaţii ciudate de cuvinte şi de lucruri care s-ar petrece în mintea ta şi în jurul tău. 

Să ai şi să nu ştii: frumuseţea acestui lucru este dată de faptul că într-o zi o să descoperi că ai de fapt ceea ce vrei şi că nu trebuia decât să deschizi ochii tăi, mari şi frumoşi. Să ai înseamnă nu să stăpâneşti ceva anume, ci să te ademeneşti singur într-o stare în care să simţi că ce-i al tău e pus deoparte şi că există un ceva sau un cineva care îţi păşeşte alături sau stă în umbră. Să nu ştii, ei bine, partea asta ţine de un soi de psihologie complicată, sau poate uşoară din punctul unora de vedere. Ei bine, uneori alegi să ştii şi să te prefaci că nu ştii, ori chiar să fii orb în faţa unor lucruri evidente. Momentul interesant e atunci când începi să conştientizezi în care din cele două cazuri te afli.

Să vrei şi să poţi: ei bine, poţi tot ce vrei şi vrei tot ce poţi (uneori chiar şi ce nu poţi, dar te străuieşti şi rezolvi până la urmă).

Nu-i un articol, ci e o bucată dintr-o experienţă.

Nu-i un jurnal, dar e bine de scris.

Paradis în chinurile cuvintelor

Credeai că ai văzut tot în viaţa asta? 

Încearcă să mori un pic, apoi, într-o stare de inconştienţă, ridică-te şi pluteşte deasupra lumii.

Ai să vezi multe, prea multe poate pentru un moment al vieţii tale în care te-ai oprit şi ai uitat să mai porneşti. Credeai că ţie ţi-e greu? Uită-te la omul din colţul blocului care trăieşte fără un picior, stă cu o mână întinsă şi care îşi deplânge soarta. E singur pe lume? Poate că nu, dar practic e. Mai e numai el şi mai e Dumnezeu, dar e prea sus şi El nu poate să scoată bani din buzunar să-i dea. Nici pâine nu-i va da: nici măcar o vorbă bună, de care poate are nevoie. Are o barbă prea sură pentru anii care îi stau în spate şi îl împovărează. Nu ştie despre mall şi nu ştie despre cărţi. Sau poate a ştiut cândva, însă ideile astea au rămas doar idei pentru el şi numai vântul îi poate aduce acum la urechi poveşti despre haine la supra preţuri şi mâncăruri alese din restaurante cu fiţe. Şi pâinea lui unde e ?

Şi ai să mergi cu autobuzul ală, care seamănă a barcă atunci când plouă şi ţi se face rău după fiecare curbă, dar înduri, pentru că maşina e prea scumpă, sau poate ai lovi fiecare stâlp dacă ai avea una, pentru că ai sărbători zilnic pentru că o ai. Ai să vezi feţe posomorâte. Ştii care-i partea bună atunci când exişti numai ca un ochi observator? Nu plăteşti bilet. Dar nici nu ai să poţi să îi oferi fetei care plânge în spate un pachet de servetele. I s-a furat geanta cu toate lucrurile, cu bani şi buletin, chiar în mijlocul oraşului: un oraş universitar şi mare, în care locurile mustesc a poliţişti care-şi beau liniştiţi cafeaua în timp ce hoţii îşi fac meseria. Ei, cum sună? Parcă-i o lume perfectă, nu? Dar parcă tu ai totuşi un acoperiş deasupra capului. Şi parcă uneori mai şi zâmbeşti când te îmbrăţişează mama, ori afli că ai câştigat la vreun concurs. Şi parcă zilele tale devin brusc mai calde, mai frumoase, chiar şi într-o zi de octombrie, la minus zece grade.

Cum să fii trist când ai două mâini pe care te poţi bizui?

Cum să-ţi plângi de milă că nu ai BMW şi ai Dacie?

Şi totuşi se poate...

dar unde e fericirea care vine pur şi simplu de la un răsărit de soare?

Sparkling

Aranjează-ţi gândurile şi dă-mi-le mie! Zâmbeşti, taci, simţi. Îmi dai fiori şi-mi faci inima să stea. Îmi cad gândurile unul câte unul şi rămâne întuneric. Rămâi tu şi rămâne sărutul tău, amestecat cu întunericul nopţii. Îmi taci şi-mi asculţi inima. A ta face bum-bum şi parcă vrea să plece. Îmi dai mâinile tale să le atingă pe ale mele. Niciodată, niciodată nu a mai tăcut totul ca acum şi totuşi niciodată nu mi s-a mai vorbit atât de mult în tăcere. 

Îmi săruţi buzele cu atâta grijă, încât respir greu şi toate simţurile îmi îngheaţă, căci fiecare părticică din mine e a ta...