Eşti unde eşti, chiar dacă ştii sau nu

Săptămâna care se încheie a fost una interesantă şi plină: cu multe bune, cu multe rele, cu rapoarte CNA, cu seminarii nefăcute, cu Andrei Pleşu, Elvira Sorohan, Virgil Nemoianu, Cristian Adomniţei, cu o altă faţă a domnului Popa, cu lipsa ASJ-ului, cu poze de la munte şi cu amintiri plăcute şi mai puţin plăcute (două luni şi-o sticlă pe jumate). Da. Despre titlul meu, pe care l-am furat de fapt, pot să afirm că există multă lume care se crede înăuntru, dar de fapt e în afară, aşa cum zicea Andrei Pleşu, într-o conferinţă despre parabolele lui Iisus, din Aula Magna. 

Încă există oameni dedicaţi literelor şi sufletului. 

Eu vreau să rămân cum am fost azi. 

Vreau să fac un film despre mine, să mă uit la el şi apoi să-l şterg, împreună cu personajul meu.

După stâlp

....se găsea o privire. O privire amară şi amar aici înseamnă o privire care venea din doi ochi negri. Şi se plimba mereu, de colo colo, până a căzut pe cineva anume. De după stâlpul mic nu se vedea bine. S-a ridicat. S-a mişcat. Apropierea a durat câteva minute. Poate două? Poate trei?

Şi dacă te întrebi ce era sus, îţi spun eu: o mulţime de oameni, despre care ai fi zis că nu s-au văzut de secole şi au venit aici să mai pălăvrăgească despre tot şi toate. Zumzet. Zgomot. Cuvinte amestecate ce formau o muzica indescifrabilă urechilor mele. Dar la aceeaşi masă erau două personaje foarte interesante, care mâncau tacticos, stând faţă în faţă. Nu aş putea spune că ştiu exact cum arătau. Ba chiar mai mult, pe unul dintre ei nu îl vedeam deloc, iar celălalt avea ochelari. Purtau o discuţia întocmai normală pentru o masă de prânz într-o aşa mulţime, în care, vezi tu, nu îi auzea nimeni. Îmi ţineam ochii în agenda prea mică pentru a fi agendă, dar auzul îmi era cu totul acolo, din păcate, ori poate spre fericirea mea. Şi tipul cu ochelari era foarte pasionat de-o fată ce purta şi ea ochelari. Tocmai o văzuse la rândul pentru ciorbă şi se gândea cum să o abordeze. Oare să meargă la ea să o întrebe de vreun curs? De fapt, nu...e prea în mijlocul rândului ca să meargă acum la ea. Dar ce dantură perfectă are...Şi stă în cămin! Iar dacă ar fi să meargă la ea în oraş, adică în Roman, ar plăti pe un bilet numai 3 lei. Câtă fericire...

Pauza se termină, se ridică, pleacă. Aud că mi se adresează. Îmi urează poftă bună şi zâmbeşte. 

Să-ţi fie de bine!

Juste une ombre

Je crois t'avoir vue le long d'un trottoir même qu'il pleuvait des cordes mais
je crois t'avoir vue au bas d'un immeuble boulevard de Vérone 

Je pensais t'avoir plu un beau jour de Juin où l'on marchait tout comme. 
Comme deux amants perdus qui n'ont peur de rien puisqu'ils croient encore

Să ai şi să nu ştii, să vrei şi să poţi

Combinaţii ciudate de cuvinte şi de lucruri care s-ar petrece în mintea ta şi în jurul tău. 

Să ai şi să nu ştii: frumuseţea acestui lucru este dată de faptul că într-o zi o să descoperi că ai de fapt ceea ce vrei şi că nu trebuia decât să deschizi ochii tăi, mari şi frumoşi. Să ai înseamnă nu să stăpâneşti ceva anume, ci să te ademeneşti singur într-o stare în care să simţi că ce-i al tău e pus deoparte şi că există un ceva sau un cineva care îţi păşeşte alături sau stă în umbră. Să nu ştii, ei bine, partea asta ţine de un soi de psihologie complicată, sau poate uşoară din punctul unora de vedere. Ei bine, uneori alegi să ştii şi să te prefaci că nu ştii, ori chiar să fii orb în faţa unor lucruri evidente. Momentul interesant e atunci când începi să conştientizezi în care din cele două cazuri te afli.

Să vrei şi să poţi: ei bine, poţi tot ce vrei şi vrei tot ce poţi (uneori chiar şi ce nu poţi, dar te străuieşti şi rezolvi până la urmă).

Nu-i un articol, ci e o bucată dintr-o experienţă.

Nu-i un jurnal, dar e bine de scris.

Paradis în chinurile cuvintelor

Credeai că ai văzut tot în viaţa asta? 

Încearcă să mori un pic, apoi, într-o stare de inconştienţă, ridică-te şi pluteşte deasupra lumii.

Ai să vezi multe, prea multe poate pentru un moment al vieţii tale în care te-ai oprit şi ai uitat să mai porneşti. Credeai că ţie ţi-e greu? Uită-te la omul din colţul blocului care trăieşte fără un picior, stă cu o mână întinsă şi care îşi deplânge soarta. E singur pe lume? Poate că nu, dar practic e. Mai e numai el şi mai e Dumnezeu, dar e prea sus şi El nu poate să scoată bani din buzunar să-i dea. Nici pâine nu-i va da: nici măcar o vorbă bună, de care poate are nevoie. Are o barbă prea sură pentru anii care îi stau în spate şi îl împovărează. Nu ştie despre mall şi nu ştie despre cărţi. Sau poate a ştiut cândva, însă ideile astea au rămas doar idei pentru el şi numai vântul îi poate aduce acum la urechi poveşti despre haine la supra preţuri şi mâncăruri alese din restaurante cu fiţe. Şi pâinea lui unde e ?

Şi ai să mergi cu autobuzul ală, care seamănă a barcă atunci când plouă şi ţi se face rău după fiecare curbă, dar înduri, pentru că maşina e prea scumpă, sau poate ai lovi fiecare stâlp dacă ai avea una, pentru că ai sărbători zilnic pentru că o ai. Ai să vezi feţe posomorâte. Ştii care-i partea bună atunci când exişti numai ca un ochi observator? Nu plăteşti bilet. Dar nici nu ai să poţi să îi oferi fetei care plânge în spate un pachet de servetele. I s-a furat geanta cu toate lucrurile, cu bani şi buletin, chiar în mijlocul oraşului: un oraş universitar şi mare, în care locurile mustesc a poliţişti care-şi beau liniştiţi cafeaua în timp ce hoţii îşi fac meseria. Ei, cum sună? Parcă-i o lume perfectă, nu? Dar parcă tu ai totuşi un acoperiş deasupra capului. Şi parcă uneori mai şi zâmbeşti când te îmbrăţişează mama, ori afli că ai câştigat la vreun concurs. Şi parcă zilele tale devin brusc mai calde, mai frumoase, chiar şi într-o zi de octombrie, la minus zece grade.

Cum să fii trist când ai două mâini pe care te poţi bizui?

Cum să-ţi plângi de milă că nu ai BMW şi ai Dacie?

Şi totuşi se poate...

dar unde e fericirea care vine pur şi simplu de la un răsărit de soare?

Sparkling

Aranjează-ţi gândurile şi dă-mi-le mie! Zâmbeşti, taci, simţi. Îmi dai fiori şi-mi faci inima să stea. Îmi cad gândurile unul câte unul şi rămâne întuneric. Rămâi tu şi rămâne sărutul tău, amestecat cu întunericul nopţii. Îmi taci şi-mi asculţi inima. A ta face bum-bum şi parcă vrea să plece. Îmi dai mâinile tale să le atingă pe ale mele. Niciodată, niciodată nu a mai tăcut totul ca acum şi totuşi niciodată nu mi s-a mai vorbit atât de mult în tăcere. 

Îmi săruţi buzele cu atâta grijă, încât respir greu şi toate simţurile îmi îngheaţă, căci fiecare părticică din mine e a ta...

Te-am neglijat? Îmi cer scuze...

Adevărul este că nu îmi pare deloc rău că te-am neglijat. Am trăit atât de intens şi atât de frumos, încât nici nu îmi pasă. Aş fi putut să te mint, dar la ce bun? Am sorbit din ceaşca nebuniei şi mintea mea nu mai răspunde decât la idei plecate pe alte planete, unde nu este semnal. Planetele de fapt sunt nişte subsoluri fără lumină, unde se aude ecoul şi nu respiră decât mulţi oameni. Oameni şi umbre pe pereţi.

Aş putea de asemenea să-ţi spun că îmi urăsc zilele şi viaţa, dar te-aş minţi, pentru că frumuseţea abia începe. Abia încep să simt, să trăiesc, să respir prin fiecare por ...libertatea. Mi-e totuna de alergi pe stradă sau pe plajă şi mi-e totuna dacă pictezi tu frunzele din copaci. De fapt eu ştiu că frunzele sunt isteţe şi au o existenţă cameleonică. Tocmai de-asta le şi iubesc. De fapt...iarăşi...mi-e totuna oricum.

Dar mă plimb prin labirintul cunoaşterii, prin cerul întrebărilor şi prin subsolul a 150 de ani. Mă ataşez de lumină, dar totuşi iubesc întunericul şi urăsc liliecii, dar îmi place cum sună LILIAC. Nu ţi-am promis nimic şi nici nu o să fac asta şi e-aşa de bine să ştiu că sunt eu cu eu şi tu cu cine vrei. Sau poate tu eşti tot cu mine, dar uneori uit. Ştii...în ultima vreme m-am deconectat de la internet şi mi-e greu să ajung la tine. Dar ştiu că exişti.

It takes two for a tango!

Curs: introducere în facultate

Primul curs la care am asistat, începând facultatea, a fost Introducere în facultate: primii paşi în universitate. Când am ajuns în Copou mi-am zis: nu vreau, nu vreau.

Multă lume. Prea multă lume: multe emoţii şi întrebări. M-am întrebat dacă locul meu e acolo şi m-am întrebat care e locul meu între atâtea mii de oameni. Anul I : lucruri noi, profi mai mult sau mai puţin deschişi, un orar talmeş balmeş, pe care l-am înţeles până la urmă, dar tot trebuie să nu ajung eu în corpul în care trebuie, la un moment dat. Rectori, decani, profesori, preoţi, primar, preşedintele Consiliului Judeţean, senatori din senatul universităţii. Mi-a plăcut că a fost soare. Unii mi-au zâmbit, alţii s-au uitat urât sau întrebător. Şi am ajuns singură, într-un univers pe care nu mi-l pot asuma încă.

Mi-e frică şi totuşi aştept cu emoţie primul curs de mâine. Mă simt ca într-o cursă şi nu ştiu cum şi cât mă voi descurca, dar sper să prind putere şi curaj pe parcursul timpului. Îmi doresc să realizez multe lucruri şi îmi doresc să plec în Norvegia în anul II: Am să învăţ germană şi am să iubesc.

Voi vedea de mâine cum e...

şi sper să fie bine...

Paşi de tăcere I

E singură. Scrie pe o bancă unde umbrele tac şi se-nvârt şi pleacă, dar revin. Aleea din faţa ei parcă e pasarela de modă a unui festival de oameni trişti. Nu zâmbesc, nu aud, nu văd. Se înserează şi încă mai e o bucăţică de soare afară, dar fantasmele nopţii încep să se împrăştie precum aroma de cafea dimineaţa.

Ce scrie?

Date, gânduri, litere pentru el şi litere tăiate cu mai multe linii. Creionul e verde, poate mult prea verde pentru frunzele care afară par a se ofili în fiecare secundă mai mult. Carneţelul e mic şi nu e carneţel de fapt, ci e un jurnal cu lacăt: cel mai frumos lacăt posibil.Cheia? Mai mult un ac decât o cheie şi totuşi descuie multe vise.

Ce vrea?

Prea multe pentru vârsta ei, prea puţine pentru câte sunt în univers şi prea multe gânduri aproape de cer si iad în acelaşi timp. Înfloreşte din când în când câte un zâmbet şi îşi ridică ochii uneori, dar nu mai mult de câteva secunde. E sfârşitul unei zile prea încărcate, dar răsărit unei alteia în care paşii ei vor goni către libertate. E prea copil pentru vârsta ei şi nu ştie încă să împace răul cu binele, sau poate nu ştie nici măcar să le diferenţieze. Dar scrie.

Se ridică. Unde pleacă?

Vei afla...

Jurnalul nu-i al tău

Bulgaria: plajă.

Un avion şi un zbor prea frumos. Nori prea plini de zâmbet şi parcă totul e ireal. Deasupra tuturor şi totuşi mai jos de cer.

Plajă. Alb şi pustiu în jur. Picioare goale şi soare, cu marea în faţă. La mal apa e albastră şi clară, limpede şi fără valuri. Doi metri mai încolo şi marea devine albastră, ca o cerneală de la scriitorii de acum câteva sute de ani. Îţi mişti mâinile prin părul în care se joacă vântul şi nimeni nu te vede. Libertatea se măsoară în valuri şi în adieri. Câtre infinit e tot marea, îmbinându-se cu cerul. Niciun vapor, nicio barcă, niciun pescăruş. Doar nisip, mare şi tu.

Ştii că te mişti, că faci paşi şi totuşi nu simţi nimic. Îţi place să umbli hai hui pe plajă şi să nu vezi scoici. N-ai nevoie de ele. Undeva mai încolo, un jurnal deschis, cu un lacăt alături şi chei în el. Vântul bate paginile şi realitatea bate ficţiunea. Te apleci, eşti curios, citeşti:

"C'est toi qui m'a apporté le soleil dans le milieu de la nuit et c'est moi qui t'a cachée le souris dans le ciel de l'été. Je voudrais te dire quelque chose, mais j'ai oubliée tout. C'est la porte qui est fermé et je ne suis pas capable de l'ouvrir. Mon coeur n'a pas chanté aujourd'hui, mais tu as déja ecouté le chanson. Donne-moi encore une fois, les nuits de mai et fait disparaître les lieux auxquels je pense..."

N-ai înţeles. Laşi paginile să se mişte în bătaia vântului şi pleci mai departe, întrebându-te cine a lăsat jurnalul acolo, deşi e pustiu în jur. Îţi priveşti mâinile şi parcă nu mai sunt ale tale. Îţi asculţi gândurile, dar parcă îţi vorbeşte un străin. Îţi simţi picioarele şi parcă merge altcineva în locul tău. Te-ai privi în oglindă, dar nu ai una şi te apropii de mare. Dar marea se mişcă: încet, dar se mişcă, nu stă să te aştepte pe tine şi te vezi tremurând. Oare chiar tremuri sau e doar o iluzie?

Viaţa ca un anticariat

Multe cărţi, aranjate pe domenii, preţuri şi autori. 2500 la număr: adică 2500 de oameni care au scris câte rânduri le-a dictat inima, în acţiuni şi personaje mai mult sau mai puţin asemănătoare, cărţi ce au coperţi diferite şi totuşi au fost scrise sub semnul aceluiaşi imbold: iubirea pentru scris.

Blasfemie pentru autori să se vândă cărţi cu 1 leu şi bucuria celui care găseşte în mormanul de cărţi nearanjate, hrană pentru suflet între două coperţi rupte sau decolorate. Amfiteatru pentru spectacolul vieţii prezentat în scris, anticariatul nu oferă numai un spaţiu de 4 metri pătraţi în care intri ca la promenadă, ci oferă linişte: o linişte pe care nu o găseşti nici în marile biblioteci. Cuvinte spuse în şoaptă, sau cuvinte deloc, emoţia unei clipe în care ţii în mână o carte pe care probabil au citit-o mulţi alţi oameni. Pe lângă faptul că un scriitor şi-a pus gândurile pe paginile galbene, însăşi cartea e un labirint, pentru că dacă ar putea vorbi, ar spune unde a mai fost, de cine a fost citită şi de câte ori. 

"Între patru ochi cu moartea" nu e un gând de-al meu, ci e o carte. "Gândurile" nu sunt ale mele, ci ale unui scriitor de care nu am mai auzit până acum, dar care istoriseşte despre Iaşi şi începuturile acestuia. Printre promoţii pentru articolele de vară la îmbrăcăminte şi încălţăminte, printre falsuri şi adevăruri în legătură cu bijuterii pline de kitch, pe strada Cuza Vodă anticariatul stă semeţ, cu o firmă fără bling-bling-uri, fără muzică, fără afiş afară. "Întră cine vrea, rămâne cine poate", era sloganul primului cerc literar în care am păşit vreodată şi acum se pare că se aplică şi în alte cazuri. E-o stradă care era mândră cândva, dar care e întocmai ca un anticariat acum. Zgomotul de tramvai a rămas poate acelaşi, ca în timpurile de demult. 

"Viaţa ca o pradă", scria Marin Preda.

Poate eu voi scrie "Viaţa ca un anticariat".

Cercuri

N-ai avut timp destul să înţelegi.

Probabil că nu vei înţelege prea curând şi mie începe să nu-mi mai pese.

Privesc cercurile de pe birou: negre, sfiindu-se, nemişcate.

Misterul din tine e învăluit în aromă de cafea.

Nici tu nu ştii ce aştepţi. Sau poate ştii, dar ai uitat deja.

Nu-mi asculţi tăcerea cum te-am rugat şi nici versurile nu le auzi atunci când pe cer zboară un porumbel cu pene albe şi privire întunecată.

 Simţi că e un cutremur aproape şi totuşi îţi laşi paşii în voia sorţii.

Mi-am găsit un moment îndoiala într-un pas impiedicat şi apoi am continuat, căci era bordură şi trebuia să urc.

 Nici treptele nu mai au parfumul de ieri.

Mai ştii...? Mai simţi...?

Trăieşte tu şi pentru mine o zi de ieri amestecată într-un sărut.

Uită tu şi pentru mine că amarul e dulce doar atunci când ştii.

Prefă-te şi pentru mine că totul e frumos.

Etajul 5. Un alt apus. Un nou răsărit.

Pentru teiul lui Eminescu!

Am descoperit o iniţiativă pe cât de frumoasă, pe atât de interesantă: votează arborele anului! Astfel, pe site-ul care promovează acest proiect, se vor găsi următoarele:

"Un juriu naţional format din jurnalişti, activişti de mediu, botanişti sau specialişti silvici au ales, din cei 87 de arbori înscrişi, un număr de 12 finalişti, care au acces în faza superioră a competiţiei. Finaliştii competiţiei sunt patru stejari, trei tei şi câte un platan, un brad, un fag, un păr şi un nuc, din judeţele Harghita, Gorj, Iaşi, Arad, Satu Mare, Brăila, Mureş, Sibiu, Cluj şi Prahova.
Începând cu 10 septembrie, timp de 50 de zile, oricine va putea să-şi exprime votul online pentru arborele preferat. Câştigător va fi desemnat acel arbore care va întruni cel mai mare număr de voturi până în data de 31 octombrie."

Este lăudabil ceea ce se încearcă, mai ales că cei 12 arbori finalişti au o importanţă deosebită dacă stăm să ne gândim la ceea ce reprezintă. Aşadar, felicitări tuturor celor implicaţi:

Organizatori: Fundaţia pentru parteneriat

Eveniment promovat de Europa FM

Finanţatori şi sponsori   NADACE

                                       Ministerul mediului din republica cehă

                                       State environmental  fund of  time

Parteneri media: Think outside the box

Puteţi vota pe site-ul: http://www.arboreleanului.ro/voteaza.php

Arborele pe care îl susţin şi vă încurajez să îl votaţi, dacă tot e competiţie, e teiul lui Eminescu, un tei care şade mândru în plin Parc al Copoului, acolo unde poetul a scris, a meditat şi a iubit viaţa. E un loc nostalgic pentru mine şi mi-aş dori să pot să văd cum stătea Emin acolo, cu foi ce astăzi nu mai există poate, compunând. Nu am crezut niciodată în "Votaţi pentru x,y,z" pe net, dar acum chiar încurajez acţiunea şi sper ca după 31 octombrie să aud veşti bune!

Teiul lui Eminescu se află pe site în primul rând, al doilea, în caz că veţi dori să votaţi. Toate descrierile sunt interesante şi toţi ar merita să căştige, dar competiţia e competiţie.

Specia:

Tei argintiu - TILIA TOMENTOSA Moench.

Vârsta:

440

Circumferinţa:

3,768 m

Înălţime:

12 m

Nu-mi place nici cenzura, nici tăcerea forţată

Astăzi, 20 septembrie 2010, subsemnata, Lidia Mariana Rusu, am decis că am nevoie de un spaţiu virtual al meu şi numai al meu, unde să nu mai intervină cenzura, să nu mai existe bariere, frontiere sau limite. Mi-am ales un colţ de cer sau de net, cum vreţi voi, unde voi scrie câte-n lună şi stele, oricând, oricum cum voi dori eu. 

A şti să scrii este un privilegiu pe care trebuie să-l cultivi, mai ales dacă îţi şi place. Cuvintele sunt cele care rămân fidele, care nu pleacă niciodată nicăieri şi nu reproşează, nu tac, nu cântă până să-ţi spargă geamurile de la casă. Nu urmăresc să am un design spectaculos pentru că recunosc, nu mă pricep la chestii din astea. Voi încerca să pun accent pe esenţă, nu pe aparenţă, la fel cum încerc în ultimul timp să fac şi cu viaţa mea.

Nu voi scrie ştiri, nu voi face anchete jurnalistice încă, (poate după primul semestru la facultate), nu voi încerca să schimb lumea. Poate doar voi încerca să găsesc răspunsuri, să împart din gândurile mele cu cei ce au plăcerea şi timpul să le citească. Nici timpul, nici vremea de afară nu mă vor face să scriu într-o anume zi dacă nu doresc. Aşadar, voi scrie când voi dori, când voi simţi şi când va fi timpul, repet, fără cenzură de vreun fel.

Poate ne vom cunoaşte, poate vom căuta aceleaşi răspunsuri, poate vom auzi aceleaşi picături căzând din cer, într-o zi de septembrie prea urâtă.

Cert e că timpul nu stă, iar eu voi păşi alături de el.