....se găsea o privire. O privire amară şi amar aici înseamnă o privire care venea din doi ochi negri. Şi se plimba mereu, de colo colo, până a căzut pe cineva anume. De după stâlpul mic nu se vedea bine. S-a ridicat. S-a mişcat. Apropierea a durat câteva minute. Poate două? Poate trei?
Şi dacă te întrebi ce era sus, îţi spun eu: o mulţime de oameni, despre care ai fi zis că nu s-au văzut de secole şi au venit aici să mai pălăvrăgească despre tot şi toate. Zumzet. Zgomot. Cuvinte amestecate ce formau o muzica indescifrabilă urechilor mele. Dar la aceeaşi masă erau două personaje foarte interesante, care mâncau tacticos, stând faţă în faţă. Nu aş putea spune că ştiu exact cum arătau. Ba chiar mai mult, pe unul dintre ei nu îl vedeam deloc, iar celălalt avea ochelari. Purtau o discuţia întocmai normală pentru o masă de prânz într-o aşa mulţime, în care, vezi tu, nu îi auzea nimeni. Îmi ţineam ochii în agenda prea mică pentru a fi agendă, dar auzul îmi era cu totul acolo, din păcate, ori poate spre fericirea mea. Şi tipul cu ochelari era foarte pasionat de-o fată ce purta şi ea ochelari. Tocmai o văzuse la rândul pentru ciorbă şi se gândea cum să o abordeze. Oare să meargă la ea să o întrebe de vreun curs? De fapt, nu...e prea în mijlocul rândului ca să meargă acum la ea. Dar ce dantură perfectă are...Şi stă în cămin! Iar dacă ar fi să meargă la ea în oraş, adică în Roman, ar plăti pe un bilet numai 3 lei. Câtă fericire...
Pauza se termină, se ridică, pleacă. Aud că mi se adresează. Îmi urează poftă bună şi zâmbeşte.
Să-ţi fie de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu