Paşi de tăcere I

E singură. Scrie pe o bancă unde umbrele tac şi se-nvârt şi pleacă, dar revin. Aleea din faţa ei parcă e pasarela de modă a unui festival de oameni trişti. Nu zâmbesc, nu aud, nu văd. Se înserează şi încă mai e o bucăţică de soare afară, dar fantasmele nopţii încep să se împrăştie precum aroma de cafea dimineaţa.

Ce scrie?

Date, gânduri, litere pentru el şi litere tăiate cu mai multe linii. Creionul e verde, poate mult prea verde pentru frunzele care afară par a se ofili în fiecare secundă mai mult. Carneţelul e mic şi nu e carneţel de fapt, ci e un jurnal cu lacăt: cel mai frumos lacăt posibil.Cheia? Mai mult un ac decât o cheie şi totuşi descuie multe vise.

Ce vrea?

Prea multe pentru vârsta ei, prea puţine pentru câte sunt în univers şi prea multe gânduri aproape de cer si iad în acelaşi timp. Înfloreşte din când în când câte un zâmbet şi îşi ridică ochii uneori, dar nu mai mult de câteva secunde. E sfârşitul unei zile prea încărcate, dar răsărit unei alteia în care paşii ei vor goni către libertate. E prea copil pentru vârsta ei şi nu ştie încă să împace răul cu binele, sau poate nu ştie nici măcar să le diferenţieze. Dar scrie.

Se ridică. Unde pleacă?

Vei afla...