Te-am neglijat? Îmi cer scuze...

Adevărul este că nu îmi pare deloc rău că te-am neglijat. Am trăit atât de intens şi atât de frumos, încât nici nu îmi pasă. Aş fi putut să te mint, dar la ce bun? Am sorbit din ceaşca nebuniei şi mintea mea nu mai răspunde decât la idei plecate pe alte planete, unde nu este semnal. Planetele de fapt sunt nişte subsoluri fără lumină, unde se aude ecoul şi nu respiră decât mulţi oameni. Oameni şi umbre pe pereţi.

Aş putea de asemenea să-ţi spun că îmi urăsc zilele şi viaţa, dar te-aş minţi, pentru că frumuseţea abia începe. Abia încep să simt, să trăiesc, să respir prin fiecare por ...libertatea. Mi-e totuna de alergi pe stradă sau pe plajă şi mi-e totuna dacă pictezi tu frunzele din copaci. De fapt eu ştiu că frunzele sunt isteţe şi au o existenţă cameleonică. Tocmai de-asta le şi iubesc. De fapt...iarăşi...mi-e totuna oricum.

Dar mă plimb prin labirintul cunoaşterii, prin cerul întrebărilor şi prin subsolul a 150 de ani. Mă ataşez de lumină, dar totuşi iubesc întunericul şi urăsc liliecii, dar îmi place cum sună LILIAC. Nu ţi-am promis nimic şi nici nu o să fac asta şi e-aşa de bine să ştiu că sunt eu cu eu şi tu cu cine vrei. Sau poate tu eşti tot cu mine, dar uneori uit. Ştii...în ultima vreme m-am deconectat de la internet şi mi-e greu să ajung la tine. Dar ştiu că exişti.

It takes two for a tango!